Poate fi un IQ ridicat mai degrabă o povară decât un avantaj?
Dacă ignoranța este fericire, atunci un IQ ridicat este o suferință? Așa ar spune opinia publică. Avem tendința să ne gândim la genii ca fiind afectați de angoasă existențială, frustrare și singurătate. Gândiți-vă la Virginia Woolf , Nicola Tesla sau Alan Turing, staruri singuratice, izolate chiar și pe culmile gloriei. Așa cum scria Ernest Hemingway: ”Fericirea în oameni inteligenți este cel mai rar lucru pe care-l știu”.
Adevărul dur este că o inteligență mai mare nu înseamnă decizii mai înțelepte.
Întrebarea pare o chestiune banală privind câțiva anume indivizi, însă înțelegerea pe care o oferă ar putea avea ramificații pentru mulți. Mare parte din sistemul nostru educațional se axează pe îmbunătățirea inteligenței academice. Deși limitarea sa este bine cunoscută, IQ-ul încă este principalul mod de măsurare a abilităților cognitive, oamenii cheltuind milioane pe formarea creierului și creșterea cognitivă, în încercarea de a depăși scorurile.
Dar urmărirea geniului este o fugă după doi iepuri?
Primii pași spre răspunsul la această întrebare s-au făcut în urmă cu un secol, în perioada de vârf a anilor ’20. La acea vreme, noul test IQ prindea putere în urma rezultatelor de recrutare pentru Primul război Mondial. În 1926 psihologul Lewis Terman a decis să folosească testul pentru a identifica și studia un grup de copii supradotați. Căutând în școli de top a ales 1500 de elevi cu IQ de minim 140, dintre care 80 au avut IQ peste 170. Împreună au devenit cunoscuți sub numele de Termite, iar suișurile și coborâșurile vieții lor încă sunt studiate.
Salariul mediu de Termită era de două ori media unui funcționar cu culer alb.
Bineînțeles, mulți dintre Termite au atins faima și bogăția, mai ales Jess Oppenheimer, autorul serialului clasic din anii 50, I Love Lucy. Nu tot grupul a atins așteptările lui Terman, au fost mulți care au ales să urmeze profesii mai umile, de polițiști, dactilografi sau navigatori. Din aceste motive, Terman a ajuns la concluzia că ”intelectul și reușitele sunt departe de a fi perfect corelate”. Iar inteligența nu le creștea fericirea personală. De-a lungul vieți, nivelul de divorț, alcoolism sau sinucidere a fost asemănător cu media națională.
Morala vieții Termitelor, că inteligența nu echivalează cu o viață mai bună, s-a tot repetat de-a lungul timpului. În cel mai bun caz, o inteligență superioară nu aduce nici o diferență în satisfacția personală; în cel mai rău caz, poate însemna de fapt mai puțină împlinire.
Asta nu înseamnă că putem spune că toți cei care au un IQ mare sunt genii torturate, după cum sugerează cultura populară, dar sunt totuși enigmatici.
De ce nu apar pe termen lung beneficiile unei inteligențe crescute?
O posibilitate este că, cunoașterea propriilor talente devine o încătușare. Într-adevăr, în anii 90, Termitele care au supraviețuit, au fost rugați să facă o retrospecție a celor 80 de ani trăiți. În loc să-și enumere succesele, mulți au declarat că s-au simțit invadați de un sentiment că au nu reușit să se ridice la așteptările din tinerețe.
Acea împovărare, mai ales când se combină cu așteptările celorlalți, este un motiv recurent în cazul multor copii dotați. Cel mai notabil și trist caz este al studentei supradotate, Sufiah Yusof. Deși s-a înscris la Universitatea Oxford la vârsta de 12 ani, a părăsit-o chiar înainte de a-și da examenele de final, făcându-se chelneriță. Mai târziu a lucrat ca damă de companie, distrând clienții cu capacitatea ei de a recita ecuații în timpul actelor sexuale.
Poate că erau mai axați pe rezolvarea
problemelor decât majoritatea oamenilor,
învățând mai ușor din propriile greșeli.
O altă plângere comună, auzită des în barurile studențești sau pe forumurile On-line, este că oamenii mai inteligenți au viziune mai clară asupra eșecurilor din lume. În timp ce restul din noi suntem ocupați cu angoasa existențială, cei mai inteligenți sunt conștienți de agonia condiției umane sau nebunia altora.
Îngrijorarea constantă ar putea fi, de fapt, un semn de inteligență, dar nu în felul imaginat de filozofi. Din interviurile pe diverse subiecte adresate studenților din campusul Universității MacEwan, Canada – Alexander Penney a descoperit că cei cu IQ-ul mai mare simt într-adevăr mai multă anxietate pe pargursul zilei. Interesant este că cele mai multe griji erau totuși preocupări banale, de zi cu zi. Studenții cu IQ-ul mai ridicat se preocupă mai mult despre ce s-a întâmplat, mai ales când evenimentul are o conotație negativă. Grijile lor nu sunt mai profunde, ci doar se îngrijorează mai des.
Cercetând mai profund, Penney a constatat corelarea cu inteligența verbală – tipul testat prin jocurile de cuvinte, în comparație cu priceperea la puzzle-urile spațiale (care par să reducă riscul de anxietate). El speculează că elocvența mai mare ar putea, de asemenea să predispună la verbalizarea anxietății și o reflectare îndelungată asupra ei. Totuși, acesta nu este musai un dezavantaj.
Unghiuri mentale moarte
Adevărul dur este că o inteligență mai mare nu echivalează cu decizii mai înțelepte; de fapt, în unele cazuri, se fac alegeri un pic mai proaste. Keith Stanovich de la Universitatea din Toronto a petrecut ultimul deceniu elaborând teste pentru raționalitate și a descoperit că luarea deciziilor imparțiale este independentă de IQ. Dacă luăm în considerare partea personală, adică ”părerea mea”, observăm că tendința este de a selecta informațiile pe care le colectăm, astfel încât să întărească atitudinile anterioare. O abordare mai clară ar fi debarasarea de presupuneri în alcătuirea argumentului, însă Stanovich a descoperit că oamenii mai inteligenți nu au mai multe șanse să de detașeze de propriile prejudeăți, nu mai mult decât o fac oamenii cu IQ mediu.
Persoanele care excelează la testele de cognitie au mai multe șanse să treacă cu vederea dincolo de propriile greșeli. Asta nu e tot. Oamenii care excelează la testele cognitive standard sunt de fapt mai susceptibil de un ”unghi mort” în gândire, prejudecăți.
Sunt mai puțin capabil să-și observe propriile greșeli, chiar și atunci când sunt destul de capabili să critice greșelile altora. Au o tendință mai mare de a cădea în ”eroarea jucătorului” – ideea că dacă o monedă aruncată va cădea de 10 ori la rând pe o parte, a 11-a oară va cădea probabil pe cealaltă față. Eroarea a dus în ruină jucători de ruletă care pariau pe roșu după o serie de negru, și poate face investitorii să-și vândă acțiunile înainte ca acestea să ajungă la valoarea de vârf – crezând că norocul li se va temina mai repede sau mai târziu.
O tendință de a ne baza mai mult pe instinct decât pe gândirea rațională explică numărul mare de membri MENSA care cred în paranormal; sau de ce cineva cu IQ de 140 este de două ori mai predispus să-și atingă maximul creditului de pe card.
Într-adevăr, Stanovich vede aceste prejudecăți în fiecare strat al societății. Există mulți oameni care fac lucruri iraționale în ciuda inteligenței adecvate. În mod clar, oamenii foarte inteligenți pot fi periculoși și îndrumați greșit.
Surse si linkuri utile:
1. Viriginia Woolf
2. Nicola Tesla
3. Alan Turing
4. Ernest Hemingway
5. IQ
6. Lewis Madison Terman
7. The Truth About the „Termites”
8. Jess Oppenheimer
9. I Love Lucy
10. Sufiah Yusof
11. Oxford University
12. Alexander Penney, Ph.D.
13. Macewan University
14. Is being a worrier a sign of intelligence?
15. Keith E. Stanovich
16. Toronto University
17. Myside Bias, Rational Thinking, and Intelligence
18. Cognitive Sophistication Does Not Attenuate the Bias Blind Spot
19. The Gambler’s Fallacy Is Associated with Weak Affective Decision Making but Strong Cognitive Ability
20. MENSA
21. Do you have to be smart to be rich? The impact of IQ on wealth, income and financial distress
Articol preluat și reeditat de pe: http://www.bcc.com | Sursă imagini: https://www.flickr.com
